[the girl with the accordion] [draft] [fragment]
Marusya desenase o stea, pe fereastra dinspre mare.
“Spune-mi o poveste.”
“Despre stele, și pădurea boreală?”
“Despre ce vrei tu.”
S-a întîmplat într-o vară. De fapt, atunci a fost începutul. În prima vară petrecută aici. Harta încă avea zone neexplorate.
“Harta aceea, pe care ai desenat și ai făcut însemnări?”
“Da.”
Marusya a zîmbit, și a desenat o pană.
Descoperisem o cărare, simțeam că duce undeva, că nu se va sfîrși brusc, pentru că se răreau copacii. Apoi am văzut o luminiță. Luminițele din păduri ascund comori, și comorile sînt de multe feluri. Poate e un spiriduș, m-am gîndit. Spiridușii obișnuiesc să apară așa, aduc mesaje, sau arată un drum. În poveștile de demult, zînele se adunau în luminișuri, să danseze, și dansul lor prevestea mereu ceva frumos.
“Și luminița? Ce-ai facut?”
Luminița era tot acolo. Plutea la un metru de pămînt, părea că zboară în cercuri mici, părea că așteaptă. Cînd m-am apropiat s-a oprit. Am privit cerul. Era înstelat. Întotdeauna îmi plăcuse să privesc cerul înstelat. Am văzut Orionul, și foarte aproape Steaua Polară. Luminița crescuse în intensitate, ca și cum fusese adormită, și acum se trezea. Will-o-whisp, i-am șoptit, tu îmi știi dorințele? Și am întins brațul, încet. Am așteptat, pădurea vorbea pe multe glasuri, dar în clipele acelea s-a făcut liniște. Will-o-whisp... S-a apropiat, am simțit-o pe vîrful degetelor, ca raza de soare era, am întors palma și ea a coborît de-a lungul brațului. Atunci am închis ochii. O simțeam. De trei ori s-a rotit în jurul meu. Apoi am auzit... Nu am știu niciodată cuvîntul. Scînteile mici din lucrurile electrizate se aud cu mici pocnituri, așa am auzit și atunci. Luminița era acum albastră, ca fumul de țigară, uneori. S-a îndepărtat puțin, s-a oprit. Am pășit spre ea, și am auzit din nou susurul. Da, susura, și am înțeles că vrea să o urmez.
Am mers mult timp așa. Și Luna era mare, părea mai aproape, îi vedeam mările și oceanele și lanțurile de munți, craterele, și nu îmi mai aminteam dacă astronauții aceia pășiseră doar pe fața nevăzută a Lunii.
După un timp am mers pe o cărare mărginită de stuf. Apoi am văzut o casă, și foarte aproape, pe malul lacului, un debarcader. Era toată din lemn, casa, și deasupra ușii, la intrare, ardea un felinar. M-am apropiat.
“Felinarul era căsuța luminiței?”
“Da. Luminița a dispărut în interiorul felinarului, și atunci am observat că se lumina de ziuă.”
Am lăsat rucsacul lîngă ușă, am coborît pe o cărare pietruită pînă la debarcader. M-am așezat pe marginea debarcaderului, și am căutat o țigară uscată.
“Părea locuită casa?”
“Casele din păduri au cutumele lor. Întotdeauna te apropii doar dacă ești văzut.”
Mă așezasem pe marginea debarcaderului, spuneam, cu tălpile aproape atingînd apa. Îmi aprinsesem o țigară, și soarele mă încălzea. Era sfîrșit de vară, dar dimineața aceea era frumoasă. Căzusem în visare. Și apoi am auzit pași. Ușori. Și cînd s-au oprit, am văzut cizmulițele.
“Erau roșii cizmulițele?”
“Da, roșii erau cizmulițele.”
Și fata aceea, care se oprise lîngă mine, era îmbrăcată cu o rochie încheiată cu trei nasturi, și ținea în brațe un acordeon. Roșu era acordeonul, strălucea.
"Ești o zînă?", am întrebat-o.
"De ce crezi asta?"
"Pentru că ai flori în păr."
A rîs.
"Am flori pentru că sînt frumoasă."
Apoi a lăsat acordeonul jos, și s-a așezat lîngă mine.
"Mai ai țigări? Le-am fumat pe ultimele ieri."
Mai aveam, și ea și-a aprins o țigară.
"Te-am văzut de la fereastră, mi-a spus. Te-am văzut venit, te-am văzut coborînd la debarcader. Am lăsat samovarul pe foc, în dacha. Poate vrei să-ți torni o cană. Eu te aștept aici."
Dacha îi spunea ei căsuței. Lemnele ardeau, mocnit, și ceaiul mirosea a iasomie, și ierburi pe care nu le cunoșteam după nume.
Cînta cînd m-am întors. Cînta așa cum o fac femeile nomade.
M-am întors la debarcader cu două căni de ceai. Am băut acolo, lîngă ea, și ea cînta la acordeon. Cizmulițele se balansau deasupra apei, și aveau tocuri joase. Țineam cana între palme, și am văzut că avea pictat un elefant albastru care culegea cu trompa o stea de pe cer. Cerul arăta ca un nor, sau un vis. Fata a pus deoparte acordeonul, și a luat cana pe care o așezasem între noi. Cana ei avea pictat un pinguin care ținea o cană de ceai din care ieșea codița unui pește, părea răcit pinguinul, avea înfășurat un fular alb în jurul gîtului, din cana lui de ceai ieșeau aburi, și el privea aurora boreală.
Am băut în liniște. Ne priveam. Și ea părea serioasă.
"Ți-am umblat în rucsac", mi-a spus. "Tu nu m-ai văzut, pentru că priveai lacul, răsăritul, pădurea, fumai o țigară. Ți-am căutat în rucsac, și am văzut că totul era așezat în ordine. L-am dus în dacha, m-am gîndit că ți-ai dori să stai pentru o zi. Și dacă aștepți pînă luni, te duc eu în oraș."
"Sînt mulți kilometri pînă în oraș?"
"80, 100... Dar aici te rătăcești repede, sînt drumuri forestiere, și trebuie să recunoști semnele de pe copaci."
"Cunoști bine locurile?"
"Am copilărit aici, în dacha bunicilor mei. Cea mai veche amintire a mea e de cînd priveam mlaștinile întinse, de la hubloul elicopterului. Eu așa îi spuneam, hublou."
A privit spre dacha, și am văzut un bărbat coborînd spre debarcader. S-a oprit la jumătatea drumului, și ne-a făcut semn cu mîna. Fata i-a răspuns, el s-a întors, și a mers în cealaltă direcție, a dispărut după dacha, apoi am auzit zgomotul unui motor, și cînd zgomotul s-a stins, fata s-a ridicat în picioare, s-a descălțat, a dezbrăcat rochia, a așezat-o, împăturită, lîngă cizmele roșii, și a sărit în apă. Cînd a ieșit la suprafață a rîs.
"Mă ascundeam după nuferi cînd eram mică. Și îmi făceam pălării din frunzele lor."
Era vară în ținutul acela, în pădurea care înconjura lacul. Fata aceea, care încă nu îmi spusese numele ei, s-a scufundat, și a fost din nou liniște. Am numărat secundele. Fata aceasta, care cîntase la acordeon, fata aceasta știa numele locurilor, m-am gîndit, și lacul, și pădurea care îl înconjura, și dacha din care coborîse, toate acestea nu ar fi existat fără ea. A reapărut de partea cealaltă a debarcaderului, și apoi l-a înconjurat, plutea pe spate și privea cerul, se reflectau norii pe trupul ei, nori albi, și trup alb.
"Cîntă-mi ceva", mi-a strigat, și a plutit mai departe, spre mijocul lacului.
Bretelele acordeonului erau potrivite ca pentru umerii ei mici. Și eu nu știam nici o melodie.
"Am cunoscut un om, mai demult," i-am strigat.
"Ce fel de om?"
"Cînta la acordeon, pentru trecători, era îmbrăcat prost, dar avea ochii albaștri, curați. Eu îi dădeam țigări, dar nu ca unui cerșetor, mă opream lîngă el, îmi aprindeam o țigară, și îl întrebam dacă fumează, îi întindeam pachetul. Fumam așa cu el, și cînd avea saxofonul îmi cînta jazz. Ne împrietenisem, așa cred."
"Ți-a spus numele lui?"
"Da."
A ieșit din apă, s-a întins pe debarcader, cu capul pe brațe. Am privit-o, trup întins pe lemnul încins de soarele dimineții, și ea a zîmbit.
"Mie poți să îmi spui Maya."
"Asta înseamnă că ne-am împrietenit?"
Și ea a rîs.
"Eu am trișat, ți-am căutat numele în rucsac."
Eu am tăcut.
“Îmi împrumuți lupa ta?”, m-a întrebat după un timp. “Am văzut că ai o lupă în rucsac.”
“Acum?”
“Da, acum. E un alt timp mai bun decît acum?”
Nu i-am răspuns, dar i-am adus lupa. Și ea mi-a făcut semn să vin mai aproape.
“Vezi? E o crestătură, aici, în lemn.”
M-am aplecat, și am privit amîndoi prin lupă.
“Ce crezi despre asta?”
“Cred că duce undeva.”
“Dar unde?”
A mers de-a lungul crestăturii, pînă a ajuns la marginea debarcaderului. Și eu o urmam cu lupa.
“Poate e o crevasă”, i-am spus.
“De ce o crevasă?”
“Crevasele sînt ca o clepsidă. Noi de aici vedem doar locul din care timpul s-a scurs.”
“Adică tot timpul s-a adunat de partea cealaltă a crevasei, pe care noi nu o vedem?”
“Da. Întotdeauna e așa.”
“Și cum putem ajunge acolo?”
“Dacă ne-am micșora?”
“Dar nu mai vreau să fiu mică. Cînd ești mic nu te ia nimeni în serios, și ți se pare atît de important să fii mare.”
“Nu să fim mici. Doar să ne micșorăm. Cît să trecem prin crevasă.”
“Și dincolo să redevenim mari?”
“Da.”
“Dincolo ar fi ca aici?”
“Așa cred. Doar e o clepsidă.”
Privește concentrată, prin lupă, de o parte și alta a crăpăturii.
“Nu scrie nimic, nicăieri. Nu e nici un semn, cum am putea ajunge dincolo.”
“Și dacă semnul e ascuns undeva, aici, în apropiere?”
“Crezi?”
“Poate nici nu e ascuns. Debarcaderul a fost dintotdeauna aici?”
“Eu așa îmi amintesc.”
“Și crăpătura?”
“Nu știu. Am simțit-o acum, sub deget. Tu ai fost arheolog, ar trebui să știi.”
“A fost doar o vară. Și nu aveai de unde să știi.”
“Acum e tot vară.”
“Mi-ai văzut caietul.”
“Vreau să găsesc semnul. Mă ajuți?”
“Ne trebuie un plan.”
“Tu știi să faci planuri?” m-a întrebat.
“Da. Ne trebuie un caiet, și un creion.”
“De ce un creion?”
“Îmi place cum se pronunță creion.”
“Are logică, așa. Trebuie să fie un creion nou? Sau nu, atît de vechi încît să pară nou!”
“Știi unde am putea găsi?”
“În dacha! Am copilărit în dacha, ai uitat?”
“Mi-ai spus. De elicopter. Era galben elicopterul?”
“Era roșu. Și arăta ca o libelulă. Eu citisem o poveste, cu o balenă care înghițise un om. Și cînd am urcat prima oară în elicopter am plîns. Tata m-a întrebat de ce plîng. Și eu i-am spus că ne-a înghițit libelula. Și el a rîs, și m-a întrebat dacă îmi plac mamuții.”
“De ce mamuții?”
“Mi-a dăruit un mamut. Era mic, cît să-l țin în palme. Sculptat în colț de mamut. Mi-a spus că el mă va proteja. Și mi-a șters lacrimile, cu podul palmei. Am zburat multe ore, peste toată taigaua. Mirosea a tablă încinsă. Și toți oamenii erau bărboși, mai puțin unul.”
“Tatăl tău?”
“Nu. Altcineva. Un medic.”
Am tăcut. Ea a ridicat lupa, a închis un ochi, și m-a privit. Avea riduri fine în colțul ochilor, și parcă zîmbea, de sub gene.
“Și tu ești bărbos”, a spus, “dar îngrijit, ești de puțin timp aici. O să vezi... Ai călătorit cu elicopterul pînă aici?”
“Nu. Cu trenul.”
“Înseamnă că vii din Vest. Păcat. Mi-ar fi plăcut să știu cum e în viitor. Cînd o să mai facem asta, să-mi aduci un ziar. Mama înfășura globurile de iarnă în ziare, după un an foile erau îngălbenite, citeam știrile și... Știi ce îmi plăcea? Păreau ireale. Venite din țări fictive.”
Maya s-a ridicat, și eu i-am întins rochia. Am privit-o cum o îmbracă. Încheia ultimul nasture cînd s-a întors spre mine, și m-a întrebat.
"De ce ai venit aici?"
Îi priveam coapsele. Pline, aproape coapte. Și nu avea cercei.
"Să mă întîlnesc cu cineva."
"Tocmai aici, în taigaua boreală? Cu cine?"
"Nu știu. Nu îi știu numele."
"Dar o vei recunoaște."
"Așa mi s-a spus."
"Ne întoarcem la dacha?"
Nu a așteptat să-i răspund. Și-a așezat acordeonul pe spate, ca pe un rucsac, și mi-a întins brațul.
"Cînd eram mică visam să joc în piese de teatru. Să călătoresc așa, prin orașe îndepărtate, și să joc pe scene rotunde, din lemn, în aer liber. Și dacă e vară să mă prindă ploaia, să am părul ud, și pielea udă, să iasă scîntei din felinarele electrice. Aici, electricitatea e aproape magie. Ca și iubirea... Ai iubit vreodată o actriță?"
"Nu știu. Aici nu ai electricitate?"
"Am avut un generator. S-a ars într-o toamnă, a fost o furtună mare atunci. Cîndva cred că a existat un nume pentru o astfel de furtună. Dar l-am uitat."
"Și bărbatul acela pe care l-am văzut plecînd?"
"Mă întrebi cine e? Sau dacă nu știe să repare un generator electric?"
Se oprise, la jumătatea drumului spre dacha.
"Cînd se întoarce?"
"Urma să ne vedem în oraș. Peste cîteva zile."
S-a aplecat, a luat o piatră în palmă, și a curățat-o de praf. A ridicat-o în dreptul ochilor, și piatra strălucea.
"Crezi că e mai veche decît noi?"
Nu știam ce să îi răspund.
"Cred că nu e dintotdeauna aici", i-am spus.
"Mă ajuți să pregătesc masa? Și apoi, poate..."
Dar nu a continuat. Ne-am apropiat de dacha, și piatra a lăsat-o pe balustrada terasei. Se auzeau voci din pădure, sau poate era doar vîntul.
